Dorian Lungu
49 de lei, echivalentul a 243 de coroane cehești. Atât am plătit pentru un buritto plus o porție de gnocchi cu busuioc și o sticlă mică cu vin roșu (decent). Totul s-a întâmplat în trenul care mă ducea de la Praga la Budapesta, în luna august, adică în plin sezon turistic. Toate servite la temperatura potrivită, la locul unde stăteam, fără să fiu nevoit să mă deplasez nici măcar un metru. Doar utilizând aplicația online a companiei feroviare respective, în condițiile în care evident că trenul avea și o rețea wi-fi free, conectată la internet.
Sunt curios unde poți avea o astfel de experiență în România, și nu mă limitez numai la locația numită tren, pentru că nu am cunoștință să existe în țară vreunul care să îndeplinească acele condiții enumerate anterior, asta până să ajungem la raportul preț/calitate.
În cele câteva zile de călătorit cu trenul sau pe jos, am trecut prin trei capitale: Praga, Viena, Budapesta și am experimentat locuri similare ca status gastronomic. Paradoxal, cel mai ieftin a fost în Praga și cel mai scump în Budapesta.
România are la ora actuală undeva la 540.000 de întreprinderi mici și mijlocii, fiind pe ultimul loc în ceea ce privește numărul de IMM-uri raportat la mia de locuitori. Mai mult, productivitatea unui salariat autohton este de aproximativ trei ori mai mică decât media europeană. Asta susține Florin Dănescu, președintele Asociației Române a Băncilor.
Supermarketurile din Praga sau Viena, spre exemplu, practică prețuri mai mici pentru multe tipuri de produse, comparativ cu ce găsesc eu în Brașov. Dacă punem în discuție și nivelul comparativ al calității, deja lucrurile arată și mai rău pentru noi. Mergem mai departe cu comparația la nivelul salariilor medii și deja totul pare un paradox. Teoretic, cel puțin, trăim în aceeași piață europeană și bunul simț ne spune că la salarii mai mici trebuie să ai prețuri mai mici în consum, inclusiv HORECA. Logica și realitatea însă sunt cu totul altele. Muncim mai mult, mai ineficient, plătim mai mult pentru același produs, dar la o calitate inferioară.
Voi încerca să explic în mod practic, de ce astăzi nu suntem sustenabili în foarte multe domenii, fără a încerca să folosesc lecții de economie, ci oferind câteva exemple simple și observabile la o privire atentă a oricui dorește să o facă.
CFR S.A este unul dintre cei mai mari angajatori din România, poate chiar cel mai mare. Pe drumul către Praga, plecând din Brașov cu trenul, treci prin Rupea. Distanța Brașov-Rupea este de vreo 43 de km și o parcurgi cu cel mai rapid tren din România în 2 ore. Cu bicicleta ajungi mai repede, am încercat eu.
Când te întorci din Budapesta la Brașov cu trenul de zi, la Simeria se schimbă locomotiva. Stând pe peron, am observat două aspecte interesante: în primul rând, trenul este compus din două vagoane, iar acolo vine o locomotivă care cuplează un vagon și pleacă la Cluj-Napoca, iar o altă locomotivă rămâne tot cu un singur vagon, care pleacă la Brașov. Adică dintr-un tren cu două vagoane și o locomotivă s-au făcut două, evident, cu două locomotive. Cât de sustenabilă poate să fie o astfel de activitate?
Tot la Simeria, în procesul de împărțire a marelui tren, am numărat șapte persoane implicate, fără a pune la socoteală mecanicii de locomotive și controlorii de tren. Unii aveau un ciocan lung în mână, altul a efectuat legăturile dintre locomotivă și vagon, unul era cu un steag pe care l-a fluturat maxim un minut. Restul vizionau clipuri pe telefoane, se amuzau și râdeau, discutând ce mâncare le pregătesc soțiile când ajung acasă. Au rămas acolo în grup mare, râzând, și când trenul cu care eram a părăsit gara. Nu o să povestesc de situația toaletelor, două la număr în singurul vagon, pentru că una era blocată, iar cealaltă avea un tub în care vedeai calea ferată și tot ceea ce făceai se ducea direct acolo. Nici de faptul că s-a întrerupt lumina în vagon de cel puțin 20 de ori și că existau două prize, dintre care una era funcțională. Evident că nu aveai ce și de unde să bei sau să mănânci, iar existența unei rețele wi-fi sau a internetului era deja de domeniul ficțiunii.
Dacă mă întorc la domeniul HORECA, am observat că în multe restaurante din Praga, Viena sau Budapesta, meniurile erau destul de scurte. Majoritatea restaurantelor sunt destul de nișate aici. Folosesc ingrediente limitate, au flux mare și, prin urmare, mâncarea este proaspătă și gustoasă, iar pierderile sunt infime și acesta este unul dintre avantajele pentru care îți permiți să păstrezi prețuri decente versus calitate corectă. Asta în condițiile în care în România cresc prețurile exponențial, pentru că nu înțelegem niște principii de bază și de continuitate.
Cum ai putea oare să explici celor de la CFR S.A. că ai profit când vinzi un buritto cu o porție de gnocchi și o sticlă mică de vin la 49 de lei? În condițiile în care la un vagon restaurant în România plătești 20 de lei pentru o bere. Oare să fie vorba de colaborare și de digitalizare? Oare să fie o structură umflată de personal? Oare să fie trasee preferențiale și neprofitabile? Poate angajări pe principii de non performanță și selecția unor furnizori pe criterii de ochi frumoși?
Poate este vorba despre toate acestea la un loc și încă ceva: voință, educație și profesionalism. Ca în orice domeniu, un profesionist care se respectă este cel care are studii în ceea ce face și învață în permanență, să rămână în piață și să fie profitabil, să progreseze. Pentru că lumea se schimbă cu fiecare zi, iar mulți rămân împietriți în cunoștințele și concepțiile pe care le-au dezvoltat într-un loc călduț și un mediu neconcurențial.
Am mai spus-o și o reiau în încheiere: un smart city, concept atât de vehiculat în ultima perioadă, se poate face în mod forțat, dar nu va funcționa niciodată dacă el nu este locuit de smart people. La fel este și cu sustenabilitatea, productivitatea și alte atribute din această familie. Ele rămân la stadiul de dorință și teorie, devenind funcționale atunci când vom înțelege și vom aplica noțiuni precum educație, transparență, colaborare și învățare continuă.
